Rolul Semnelor De Punctuatie

Leaga cuvinte diferite ce formeaza silabe comune, prin elidarea unor vocale sau nu: te-au vazut.
Imperative si gerunzii cu pronumele reflexiv sau pronumele personal postpus: du-te!, ducandu-se
Separa elementele formei inversate a perfectului compus: venit-ai.
Adjective posesive postpuse substantivului, in expresii de genul: maica-sa, taica-su
Marcheaza o schimbare de topica (de exemplu postpunerea pronumelui in raport cu verbul: Citeste-le!), efectul expresiv fiind acela al mutarii atentiei asupra verbului si constituirea ad hoc a unei aliteratii.
Elemente componente nesudate ale unui cuvant compus: caine-lup, dus-intors. In poezie, are rolul de a pastra masura versului prin reducerea numarului de silabe -elidarea unui sunet- (necesitati prozodice) si de a marca rostirea legata a doua cuvinte. Ca figuri de stil fonetice, intra in categoria sinerezei (transformarea unui hiat in diftong: de-abia), a sinalepsei (reducerea unui diftong la o singura vocala: d-abia), a aferezei (suprimarea unui sunet initial: nalt), a apocopei (suprimarea unui sunet final: pan' sa).

Izoleaza o propozitie incidenta, cu rol explicativ :Am fost, ii zise, aci de fata.
Izoleaza un vocativ sau o structura in vocativ de restul enuntului : "Stihuri, acum, porniti, va scuturati" (Tudor Arghezi , Epigraf).
Marcheaza coordonarea prin juxtapunere a doua propozitii principale.
Coordoneaza termenii unei repetitii: "lume, lume", cu rol de accentuare a ideii poetice.
Marcheaza pauza impusa in rostire de inversiunea topicii din sintagma pe care o preceda: "Copaci roscati, cu freamate s-au despuiat".
Separa pronumele in vocativ de o apozitie dezvoltata: Tu, monstru al fierbintelui Egipt...
Coordoneaza termenii unei enumeratii, creand impresia unei acumulari.

Marcheaza sfarsitul unei comunicari interogative, semnaleaza intonatia specifica. Prezenta in textul literar poate exprima dilema, incertitudine, cautare febrila...

In propozitie, izoleaza vocative si interjectii, inlocuind virgula, cand subiectul vorbitor nuanteaza o atitudine imperativa, exclamativa, optativa, marcand intonatia.
In fraza, marcheaza sfarsitul unei comunicari imperative, exclamative, optative, marcand intonatia. In textul literar, induce ideea dorintei, a atitudinii marcate de patos, de elan vitalist (in poezia modernista, la Lucian Blaga, Tudor Arghezi etc).

Marcheaza intreruperea comunicarii (motivatiile subiectului vorbitor sunt multiple: considera ca destinatarul subintelege ceea ce urmeaza; un moment de surpriza sau soc emotional, avand ca efect instaurarea tacerii semnificative; o pauza psihologica, intentionata, a vorbitorului, dupa care urmeaza un cuvant neasteptat, care poate avea nuanta ironica).
In textul literar, reprezinta un semn grafic, dar si de tonalitate, care marcheaza discursul fragmentar, de tip reflexiv / meditativ, semnificand interiorizarea trairilor sau a gandurilor.

In propozitii incadreaza nume de institutii, intreprinderi, titluri de publicatii etc. sau incadreaza un cuvant ori o sintagma carora subiectul vorbitor le evidentiaza sensul ironic prin intonatie, acestea urmand sa fie intelese cu sensul lor antinomic (antifraza).
In fraza sau in text marcheaza grafic citarea cuvintelor altcuiva in propriul discurs cel de-al doilea tip de ghilimele, cunoscute si sub numele de ghilimele frantuzesti, este intrebuintat in cazul folosirii unui citat in interiorul primului citat.

Sunt rotunde, patrate, sub forma de bare paralele si izoleaza o explicatie: cuvinte, propozitii, cuvinte adaugate de o alta persoana decat autorul sau fraze incidente.

Sunt rotunde, patrate, sub forma de bare paralele si izoleaza o explicatie: cuvinte, propozitii, cuvinte adaugate de o alta persoana decat autorul sau fraze incidente.

In text, marcheaza trecerea de la vorbirea indirecta la vorbirea directa.
In fraza, introduce o propozitie explicativa, apozitiva, cauzala sau chiar principala.

Se utilizeaza in interiorul propozitiei sau al frazei pentru a delimita cuvintele, constructiile incidente, apozitiile, sau pentru a marca lipsa predicatului sau verbului copulativ.
Semnaleaza o completare in discursul poetic, introduce o explicatie sau prezinta o circumstanta, plasand accentul asupra acestui enunt: "Iubesti cand simtiri se desteapta..." (Lucian Blaga, Iubire), "O! Sufletul curatul argint de-odinioara" (Alexandru Macedonski, Pe balta clara)
Izoleaza o propozitie incidenta care marcheaza planul vorbirii indirecte, al reflexivitatii limbajului : "I-auzi corbii" mi-am zis singur... si-am oftat" (George Bacovia).
Poate concura la crearea unei muzicalitati aparte a textului, prin sugestia unui anumit tempo ("Si norii albi - si crinii suavi - si balta clara / Si sufletul curatul argint de-odinioara").
Separa planuri lirice (aproape-departe, celest-terestru, prezent-trecut etc).
Este marca unei tensiuni lirice deosebite, cand este plasata dupa un enunt cu caracter confesiv , inducand cititorului constiinta gravitatii marturisirii: "Carbonizat, amorul fumega Parfum de pene arse..."

Are rolul cratimei, pe care o substituia in ortografia secolului al XIX-lea.
In textul literar are rol fonetic, marcand elidarea unui sunet si, prin urmare, contribuind la pastrarea masurii versurilor "Frumosu-i par de aur desfacut / Cadea pan' la calcaie..."